Politica Externa si de Securitate Comuna constituie una din modalitatile de realizare a relatiilor externe ale Uniunii Europene.
Reglementarea sa juridica a fost realizata relativ târziu fata de restul constructiei europene, având în vedere natura sensibila a acestei politici care în continuare se regaseste în sfera competentelor statelor membre.
Nevoia unei politici externe comune bazate pe cooperarea statelor a facut ca, anterior aparitiei U.E., politica externa între statele membre ale Comunitatilor europene sa se desfasoare în cadrul Cooperarii politice europene (CPE), lansata în 1970, în urma raportului ministrilor afacerilor externe ai statelor membre ale Comunitatilor Europene de la Luxemburg si extinsa prin Actul Unic European (AUE) din anul 1987.
Cooperarea politica europeana consta în consultari periodice între ministri afacerilor externe si în contacte permanente dintre administratiile acestora. Ei convenisera sa se informeze reciproc cu privire la orice problema importanta de politica externa, sa ajunga la un punct de vedere comun si, în masura în care este posibil, sa adopte o pozitie comuna. Orice decizie trebuia luata cu unanimitate de voturi. Problemele ce priveau securitatea se limitau însa la aspectele politice si economice, adica nu includeau si domeniul apararii.
Necesitatea existentei unei politici externe si de securitate comuna în toate domeniile la nivel european s-a accentuat în momentul când Franta s-a retras din structurile militare ale N.A.T.O., la 7 martie 1976.
Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, completat prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeana si-a stabilit obiectivul afirmarii sale pe scena internationala, în special prin punerea în practica a unei politici externe si de securitate comuna, incluzând definirea în timp a unei politici de aparare, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o aparare comuna. Conform Tratatului de la Maastricht, politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.) constituie cel de-al doilea pilon al U.E., alaturi de Comunitatea Economica Europeana (pilon întâi) si Justitia si Afacerile Interne (pilonul al treilea).
Tratatele de la Amsterdam (1997) si Nisa (2000) constituie momentul intrarii în scena în mod activ a P.E.S.C. Noutatile aduse de Tratatul de la Amsterdam sunt urmatoarele: crearea unui dispozitiv de actiune autonoma dotat cu un cadru juridic solid datorita cooperarii dintre state si a unui Înalt Reprezentant pentru P.E.S.C., care este în acelasi timp si Secretarul General al Consiliului. Acesta are rolul de a contribui la realizarea unei politici externe comune la nivelul U.E. ceea ce constituie un progres în materie de politica externa.
Obiectivele actuale ale P.E.S.C. sunt:
- apararea valorilor comune, a intereselor fundamentale si a independentei Uniunii;
- întarirea securitatii Uniunii si statelor membre sub toate formele;
- mentinerea pacii si întarirea securitatii internationale, conform principiilor Cartei O.N.U., a principiilor Actului final de la Helsinki si a obiectivelor Cartei de la Paris;
- promovarea cooperarii internationale;
- dezvoltarea si întarirea democratiei si a statului de drept si respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
Spre deosebire de metoda comunitara, proprie integrarii economice, metodele P.E.S.C. se caracterizeaza prin cooperarea între statele membre, pentru conducerea politicilor si prin punerea graduala în practica a unor actiuni comune, în domeniile în care statele membre au interese comune. În acelasi timp, statele îsi asuma angajamentul de a sprijini activ si fara rezerve P.E.S.C., de a se abtine de la orice actiune contrara intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor nationale cu pozitiile comune, de a se informa reciproc asupra oricaror probleme de politica externa si de securitate si de a sustine pozitii comune în cadrul organizatiilor internationale.
Actuala politica de securitate si cooperare comuna la nivel european, se bazeaza atât pe stabilitatea politica, cât si pe cea militara. Politica de securitate bazata pe cooperare renunta la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare.